Cărți cadou – da sau nu?
January 31, 2022
Despre bibliotecile personale
April 4, 2022Î n ultimii ani, asistăm la un paradox în ceea ce privește piața de carte. Lectura a deveneit brusc mult mai accesibilă. De ce paradox? Pentru că ”noi ăștia mai bătrâni” încă ne mai amintim de vremea când o carte era un bun de lux; când un roman netradus sau nepublicat în țară era un obiect imposibil de procurat; când așteptai cu lunile să revină din nou pe stoc ”acea” carte.
În copilărie, opțiunile mele în materie de cărți îmi erau limitate la trei: biblioteca părinților, din care mama cernea frecvent și fără discriminare cărți vechi, indiferent de valoarea lor artistică. ”Hârtia adună praful, praful provoacă acarieni”. Mai aveam și biblioteca bunicilor, un veritabil insectar populat în egală măsură de publicații comuniste și lecturi internaționale acceptabile în alte vremuri. Locul unde s-a dus Jules Verne să moară... Biblioteca orașului, o glumă bună, chiar și după standardele de atunci: o colecție de cărți îndoite, cu pagini lipsă și obscenități caligrafiate discret între pagini.
C ând eram mică, visam să pot avea toate cărțile pe care mi le-am dorit. Ca adult mi-am îndeplinit acest vis. Încă mai fac shopping compulsiv de cărți. Încă mai adun mai multe romane decât aș putea citi într-o viață. Și până recent nu m-am gândit că, la un anumit nivel, colecționez ... supraviețuitori. Abia de curând am constat că pentru orice roman frumos tipărit, cu o copertă impecabil realizată, alte sute de manuscrise mor uitate într-un sertar.
Astfel ajungem la subiectul de azi: ca autor sau autor aspirant, mai merită să scrii?
Nu am un răspuns, nu știu dacă există. Am doar o perspectivă, și câteva experiențe adiacente. Perspectiva personală: da, merită. Pentru mine, scrisul a fost mereu un strigăt în vârful unui munte. Scriu pentru că îmi dă structură. Pentru că gândurile se așează altfel odată transformate în fraze. Scriu pentru că odată așternută pe hârtie, o idee se supune mult mai ușor criticii, își pierde din agresivitate, se modelează. Pentru mine, scrisul este o necesitate. O pasiune dusă la rang de mecanism de apărare. Faptul că ideile mele îmi sunt ocazional publicate este un compliment, dar nu un scop în sine.
În opoziție, sunt oamenii care tânjesc să fie publicați. Am mai multe exemple, dar unul se detașează. Un profesor ieșit la pensie. Scria pe un domeniu nișat, cu o pasiune evidentă. Și-a publicat toate cărțile pe banii lui. Apoi a încercat să le vândă. La fiecare eveniment, profesorul venea cu sacoșa de cărți. Le căra cu autobuzul, nu avea bani de taxi. Lumea i-a cumpărat prima carte din curiozitate. A doua din prietenie. A treia, de milă. De pe la a patra carte încolo profesorul devenise un fel de paria al grupului; oamenii îi evitau, iau când nu aveau această opțiune, pretextau fără prea multă convingere că ”nu au cash” sau că ”și-au uitat portofelul acasă”. La ultimul eveniment la care am participat împreună, profesorul a venit din nou, cu teancul de cărți orfane. Le-a așezat pe o masă, în sala de așteptare. Cineva i le-a furat. Pe toate. Un gest meschin. Cărțile respective au sfârșit, într-un caz fericit, pe foc. Poate într-un tomberon. Contrabanda de cărți e o meserie foarte puțin profitabilă. Nu l-am mai văzut pe profesor de atunci. Sunt aproape sigură că nu mai scrie. Dar știu cu certitudine că acel furt l-a marcat. Pentru el, o carte vândută era un semn de acceptare. Nu cred că banii erau un scopul final pentru el. ”Da-ul” era. Da, încă ești relevant, da, încă ai un cuvânt de spus, da, încă mai vrem să te ascultăm, da, încă mai trăiești și mai ai un scop.
Ca oameni, tânjim după aprobare. Cititorii și autorii nu fac excepție. Oricât am iubi cărțile, scrisul, lectura, liniștea ce vine cu amandouă, ”da-ul” potrivit la momentul oportun aduce magia la alt nivel. ”Da, te publicăm”. ”Da, este o carte bună”, ”Da, suntem dispuși să ne asumăm un risc cu tine”.
Propozițiile de mai sus rezumă perfect frumusețea și tragismul meseriilor de autor și editor. Pentru fiecare da, există sute de ”nu-uri” rostite în spatele ușilor închise. Pentru fiecare carte publicată, există zeci de editori ce au meseria ingrată de a rosti, mult mai des decât și-ar dori, ”nu”. ”Nu este ce căutăm”, ”nu se potrivește direcției noastre”. Și o fac în continuare, cu vina și neputința omului care știe că dincolo, la celălat capăt al firului sau al adresei de mail, o inimă se frânge, din nou.