La nivel de societate, ultimele decenii au adus o ruptură. Generația bunicilor și părinților marcați de comunism, pentru care acumularea era o defensă, dispare încet într-un con de umbră. Ei îi urmează un ”val nou”, obosit să care bagajul altora. Traume generaționale, obiceiuri vechi, obiecte. Pentru persoanele de vârsta mea, lipsurile și-au pierdut din conotația negativă. Nu mai simțim nevoia să avem tot. Nu mai purtăm cu noi teama că ceea ce avem nevoie va fi greu de procurat la momentul oportun. În schimb, valorăm posibilitatea de a ne restrânge viața într-un troller carry-on și de a putea sări în primul avion către... oriunde. Generația noastră își permite să trăiască minimalist pentru că avem în permanență la dispoziție o ofertă maximalistă. Iar asta ne aduce înapoi la cărți.
Cărțile în format fizic, pline de însemnări și urechi de măgar, cărțile acelea pe care le citeam ascunși sub plăpumi la lumina lanternei poartă în ele o poezie pe care niciun trend, nicio nevoie de libertate nu le vor putea șterge. Pentru că o bibliotecă nu este un obiect. Este, la un anumit nivel, un organ care trăiește și respiră și evoluează alături de noi. Da, este un organ supus schimbării. Nu toate cărțile care ne trec printre degete merită un loc în casa noastră. Dar nici ”eliminarea de dragul eliminării” nu este neapărat o soluție. Poate că, în materie de biblioteci, nu minimalismul este răspunsul. Ci spiritul critic.
Recent am ajuns la o concluzie: oamenii și cărțile sunt în fond foarte asemănătoare. În viață ne intersectăm cu mulți oameni. Împărțim un dans, o conversație, un ceai. Iar cândva în cursul acestei interacțiuni în mintea noastră se produce un declic. Decidem că unele povești nu necesită o continuare. Încheiem interacțiunea, arhivăm cartea, omul, momentul. Dar mai sunt și acele povești care ne fascinează. Suficient de mult încât să le aducem în casa noastră, să le oferim spațiul nostru, să ne dezvăluim intimitatea în fața lor, să le integrăm în ea. Unii oameni, unele cărți rezonează cu noi. Știm instinctiv că vom reveni la ei, sau la ele. Așa că luăm câțiva oamenii și îi așezăm aproape de sufletul nostru. Luăm unele cărți și le așezăm frumos în bibliotecă. Pentru că știm că în apropierea lor vom găsi mereu motive să zâmbim. Și prezența lor nu se resimte ca un balast, ci ca o completare a universului nostru.
Voi cum vă raportați la cărți? Vă încadrați în categoria colecționarilor, a minimaliștilor sau ați găsit o cale de mijloc? Ca de obicei, ne-am bucura să vă aflăm punctul de vedere în comentarii. 😊