Le știm cu toții: pozele de pe Instagram cu cărți dispuse artistic într-un colț ce îmbie la lectură. Poze ce transmit, fără urmă de îndoială, mesajul ”acum citesc”. Acum sunt eu cu mine.

Le știm cu toții: pozele de pe Instagram cu cărți dispuse artistic într-un colț ce îmbie la lectură. Poze ce transmit, fără urmă de îndoială, mesajul ”acum citesc”. Acum sunt eu cu mine.

O bibliotecă nu este un obiect. Este, la un anumit nivel, un organ care trăiește și respiră și evoluează alături de noi.

Ca oameni, tânjim după aprobare. Cititorii și autorii nu fac excepție. Oricât am iubi cărțile, scrisul, lectura, liniștea ce vine cu amandouă, ”da-ul” potrivit la momentul oportun aduce magia la alt nivel.

Teoretic, o carte este un cadou plin de sensibilitate. Nu oferim doar un obiect, ci o întreagă experiență. Un roman bun poartă între filele sale promisiunea unor seri liniștite, cu o lumină caldă în fundal și o pătură pufoasă pe genunchi. V-am sedus? Vă place imaginea? Mă bucur. Și acum să revenim la realitatea mai puțin poetică.

În ce măsură numărul de cărți citite spune ceva despre noi ca și cititori? Volum sau calitate? Care e abordarea corectă?

Azi este despre Bianca Vîlcu – omul. Despre ce o pasionează, ce o inspiră, dar și puțin despre proiectele ei viitoare.

Trebuie să fii un om diferit pentru a scrie ceva nou și incitant. Problema apare în momentul în care cineva susține pe hârtie un set de valori în timp ce în viața reală se revoltă împotriva acestora.

În trecut, se vorbea despre nevoia de lectură ca un sinonim la nevoia de educație. Citești, deci înveți. Nenegociabil. O afirmație validă, în contextul în care cărțile reprezentau singura sursă de informare cât de cât legitimă.