Recent am asistat, pe un grup de cititori, la o dezbatere interesantă. Punctul de pornire a fost o întrebare: ”de ce editurile din România încă nu publică și în format electronic?”.

Azi suntem curajoși în declarații. Reiterăm, sus și tare, că iubim cărțile. Chiar și pe cele care nu ne plac. Pentru că fiecare carte, bună sau mai puțin reușită, lasă o amprentă în noi. Ne lasă puțin altfel. Iar când ceva ne transformă atât de brutal și totuși alegem să revenim la acel lucru iar și iar, singura explicație poate fi iubirea.

Ce citim, cum citim, cât citim valorează, în marea schemă a lucrurilor, foarte puțin. O carte ”ușurică” ne poate învăța mai multe decât una scrisă pe în scop… didactic. Tonul ei poate rezona mai mult cu noi, lipsa presiunii de a ne transforma ne face mai deschiși la schimbări mai subtile.

Vizităm un loc nou. În mod firesc, ar trebui să profităm de această experiență cât mai mult. Să ne plimbăm până ne cedează picioarele, să stăm cu orele doar ascultând marea sau dansând până la apariția zorilor. De ce am alege să citim? Nu ar fi mai logic să punem cititul pe un “on hold” temporar? Răspunsul, pe scurt: pentru că nu putem.

Le știm cu toții: pozele de pe Instagram cu cărți dispuse artistic într-un colț ce îmbie la lectură. Poze ce transmit, fără urmă de îndoială, mesajul ”acum citesc”. Acum sunt eu cu mine.

Le știm cu toții: pozele de pe Instagram cu cărți dispuse artistic într-un colț ce îmbie la lectură. Poze ce transmit, fără urmă de îndoială, mesajul ”acum citesc”. Acum sunt eu cu mine.

O bibliotecă nu este un obiect. Este, la un anumit nivel, un organ care trăiește și respiră și evoluează alături de noi.

Ca oameni, tânjim după aprobare. Cititorii și autorii nu fac excepție. Oricât am iubi cărțile, scrisul, lectura, liniștea ce vine cu amandouă, ”da-ul” potrivit la momentul oportun aduce magia la alt nivel.

Teoretic, o carte este un cadou plin de sensibilitate. Nu oferim doar un obiect, ci o întreagă experiență. Un roman bun poartă între filele sale promisiunea unor seri liniștite, cu o lumină caldă în fundal și o pătură pufoasă pe genunchi. V-am sedus? Vă place imaginea? Mă bucur. Și acum să revenim la realitatea mai puțin poetică.

În ce măsură numărul de cărți citite spune ceva despre noi ca și cititori? Volum sau calitate? Care e abordarea corectă?

Azi este despre Bianca Vîlcu – omul. Despre ce o pasionează, ce o inspiră, dar și puțin despre proiectele ei viitoare.

Trebuie să fii un om diferit pentru a scrie ceva nou și incitant. Problema apare în momentul în care cineva susține pe hârtie un set de valori în timp ce în viața reală se revoltă împotriva acestora.

În trecut, se vorbea despre nevoia de lectură ca un sinonim la nevoia de educație. Citești, deci înveți. Nenegociabil. O afirmație validă, în contextul în care cărțile reprezentau singura sursă de informare cât de cât legitimă.