Lectură – nevoie sau moft?

De ce (mai) citim? 

În trecut, se vorbea despre nevoia de lectură ca un sinonim la nevoia de educație. Citești, deci înveți. Nenegociabil. O afirmație validă, în contextul în care cărțile reprezentau singura sursă de informare cât de cât legitimă. Cărțile ofereau garanția filtrului. Un om s-a chinuit să scrie asta. De ce și-ar pierde timpul scriind… o minciună? Cineva a revizuit acel manuscris, altcineva a considerat că ce scrie acolo merită publicat, din varii motive. Alți zeci de oameni au cumpărat cartea respectivă, poate au recomandat-o. Practic, drumul de la manuscris la tipar, iar mai apoi în lanțul de distribuție, oferea o garanție, oricât de mică. Nu ne pierdem timpul. E o șansă să găsim ceva util în această carte.

Ultimele decenii au schimbat, printre altele, și modul în care ne raportăm la informație. Suntem mai încrezători în propriul filtru, mizăm mai puțin pe confirmarea altora. În schimb, apare nevoia de viteză. O informație nu trebuie să fie doar corectă, ci și rapid accesibilă, ușor de digerat, ușor de împărtășit. Iar cărțile, cu toate calitățile lor evidente, stau prost la… viteza de livrare. Să citești 200 de pagini pentru a obține o idee brută, care trebuie ulterior rafinată și adaptată contextului, pare contraproductiv. În fond, alternativa este un Google search de câteva secunde.

Și atunci, de ce mai citim?

Când eram mică, foloseam cărțile ca o poartă de evadare. Blocată într-un oraș mic și închis în el, într-o casă unde abuzul se impregnase în rutină, îmi căutam un spațiu sigur. Unul pe care să îl pot închide cu zeci de lacăte și să arunc cheile. Un loc doar al meu. L-am găsit în lectură.

Devenisem un maestru al evadării. Nu citeam cărțile, le trăiam. Mă insinuam în poveștile respective, îmi căutam locul, compensam cu legături fictive lipsa de conexiune din viața reală. Carte după carte, univers după univers, fugeam. Prin pagini și de viață. Nesănătos? Poate. Dar și extrem de eficient. Iar asta este ceva ce niciun motor de căutare nu ar fi putut să îmi ofere.

Uneori nu avem nevoie de viteză, nici de claritate. Ci doar de context. Extrem de mult context. Suficient încât să furăm din el și să umplem golurile din propria noastră realitate. Iar când fărâme dintr-o carte se infiltrează în prezentul nostru, ies la iveală lucruri interesante.

La un nivel superficial, cărțile pot fi considerate un monolog. Asistăm la o poveste, fără capacitatea de a-i influența deznodământul. Suntem forțați să ascultăm, să facem propriile legături dar și să oferim încredere. Dar la un nivel mai profund, cărțile ne permit să ne expunem. 

Orice lectură este, în fond, un efort de grup. Autorul, redactorul, translatorul, toți își aduc aportul în transmiterea unui mesaj. Să fie clar, să fie ușor de înțeles, plăcut, poate. Iar apoi vine cititorul și dă totul peste cap într-un mare fel 🙂 Pentru că tot ce a fost scris este reinterpretat în momentul în care trece prin propriile noastre filtre. Emoțiile, convingerile noastre, toate contribuie la povestea finală. Ne determină să acordăm o importanță absurdă unui cuvânt sau unei virgule, scot la lumină pasiuni și antipatii. Iar astfel, o carte ajunge să ne oglindească. Uneori, într-o lumină nu tocmai flatantă. 

Este un exercițiu de care avem nevoie acum, când informația ne este la îndemână, cu atât mai mult. Unele lucruri au nevoie de timp. Iar lecturile ne satisfac fix nevoia de subtilitate. O carte nu îți va urla în față ”schimbă-te!” sau ”deschide-te!” sau ”înțelege!”. În schimb, te va lua în brațe cu blândețe. Îți va oferi control. Asiști la o poveste. Determini cât și unde alegi să intervii. Culegi idei. Unele dintre ele vor sfârși abandonate în fața unui tomberon, cu un semn de ”free for grabs”. 

Dar altele ne vor însoți. 

Iar în momentul oportun, vor ieși la iveală. 

Post a Comment

Petre Țuțea 120 0720793798 diana@inkpublishinghouse.ro