decembrie 2021

În prag de sărbători, vă aducem primul dintr-o serie de interviuri cu autorii din portofoliul Ink Publishing House.Pe Bianca Vîlcu o cunoașteți deja prin intermediul celor două romane publicate la editura noastră. Ultimul apus de soare s-a bucurat de un succes enorm printre cititorii noștri, iar cel mai recent roman al ei, Pe partea întunecată a lunii, a ajuns în cutiile noastre de Crăciun, care au fost sold-out la câteva zile după lansare.Azi este despre Bianca Vîlcu – omul. Despre ce o pasionează, ce o inspiră, dar și puțin despre proiectele ei viitoare.Cine este Bianca Vîlcu, în câteva cuvinte? Ce te definește ca persoană, ce îți place să faci?Îmi vine greu să mă descriu, sunt multe și destule, ca toți oamenii. În ceea ce privește ce îmi place să fac, ei bine, cred că știi deja, de aceea mă și aflu acum aici. Iubesc să scriu, nu există nimic care să mă pasioneze mai mult și mă consider norocoasă că pot să trăiesc un astfel de sentiment. Povestește-ne puțin despre ”călătoria” ta ca scriitoare. Cum a început totul? Ce te-a determinat să începi să scrii?Nu a existat un moment specific, pur și simplu a venit de la sine. M-am născut cu dorința aceasta în mine și s-a manifestat singură, așa că nu îmi amintesc cu exactitate începutul, tot ce știu este că eram în clasele primare. De atunci tot scriu și nu m-am oprit, decât foarte rar și pentru puțin timp. Când scriem, avem deseori tendința de a oscila între extreme. Sărim de la ”am atât de multe de spus” la ”sigur lumea vrea să citească asta?”. Ce te-a făcut să te oprești la temele celor două cărți? Ce te-a făcut să decizi ”asta îmi doresc să împărtășesc cu oamenii”?Nu am scris niciodată cu gândul că voi publica. Timp de foarte mulți ani, textele mele nu au ieșit din sfera documentelor personale, foarte puțini oameni știau despre ele. Nici în momentul de față nu mă consider scriitoare în adevăratul sens al cuvântului. Am scris mereu pentru că am simțit nevoia, așa cum simțim nevoia de a ne hidrata și de a mânca. Prin urmare, nu m-am gândit neapărat că voi împărtăși asta cu oamenii, dar s-a întâmplat și firește că mă bucură să știu că am cititori. Nu mă gândesc la public când scriu ceva, o fac pentru că îmi face mie plăcere și mă bucură pe mine în primul rând. Rămânem puțin în sfera personajelor. Ca cititori, avem tendința să ne atașăm de ele. Formăm simpatii și antipatii, trăim alături de ele. Cum stau lucrurile văzute din perspectiva autorului? Există un personaj din cărțile tale la care ții sau cu care te identifici în mod special? Care?Nu mă identific cu niciun personaj, încerc să nu mă amestec cu trăsăturile lor de caracter, cumva am impresia că îmi viciez lucrările dacă o fac. Sunt foarte obiectivă în ceea ce le privește, drept urmare nu am un personaj preferat sau unul pe care îl detest, le apreciez doar ca structură și dezvoltare, obiectiv, precum un analist. Ești deja la a doua carte publicată (a doua dintr-un lung șir, sperăm noi). Cum ți-a afectat statutul de scriitor celelalte aspecte ale vieții? Cum te raportezi la ”călătoria” ta de autoare?Nu mi-a fost afectată viața în niciun fel, fac asta în paralel de când mă știu, însă pot spune că scriu mult mai mult de câțiva ani, sunt mult mai implicată, mult mai frenetică. Simt nevoia să o fac mereu, ceea ce mă lasă fără prea mult timp liber. Autorii români și-au câștigat, poate puțin pe nedrept, o reputație de scriitori ”greu de digerat”. Mulți rămân în spațiul autohton, se tem puțin să se aventureze în afara granițelor, să deseneze personaje într-un cadru străin, să le dea nume ”străine”. Ultimul tău roman se desfășoară în Londra. Protagoniștii sunt o tânără din America și un bărbat din Anglia. Ce te-a făcut să alegi acest cadru pentru ei? Mă crezi că nu știu exact cum să-ți răspund? Haha. Pur și simplu. Poate pentru că am consumat foarte multă cultură pop occidentală și mi-a fost mai la îndemână, poate pentru că găsesc decorul englezesc fascinant. Nu am un răspuns exact, însă îți pot spune că am și lucrări (nepublicate) care au acțiunea pe plaiuri mioritice, deci nu am vreo problemă în a scrie lucrări care au acțiunea în România. Ce faci când nu scrii? Ce alte pasiuni ai?Când nu scriu, fac alte lucruri care țin de scris, schițe, research, și așa mai departe. Încerc să țin pasul și cu cititul, dar sunt și o mare cinefilă. Dacă nu ai fi scriitoare ai fi

Când eram mică, îl adoram pe Karl May. I-am citit toate cărțile pe care am putut să le găsesc. Eram obsedată de Winnetou și am plâns mai mult decât îmi place să recunosc la anumite pasaje. Romanele lui Karl May mi se păreau perfecte, iar această impresie s-a extins, firesc, și asupra autorului.La vreo zece ani distanță, împinsă de nostalgie, m-am gândit să recitesc o parte din cărțile sale. De data aceasta cu context. Eram curioasă cine este Karl May. O parte din mine spera, poate, să descopere că toate cărțile care îmi făcuseră copilăria mai frumoasă ascund o urmă de autenticitate. De ce am dat în schimb? De un tâlhar. Un om care fentase legea de nenumărate ori, un client fidel al închisorilor, un impostor. Iar odată ce am aflat asta, nu am mai putut să îi văd cărțile la fel.Personajele care mă vrăjiseră în trecut au ajuns să mi se pară caricaturi. Intențiile lor false. Old Shatterhand, Old Surehand îmi păreau subit fanfaroni. Oameni mânați de un “white saviour complex” care își căutau validarea în sălbăticie pentru a ascunde incapacitatea lor de a se adapta în societate.  Odată ce l-am ”cunoscut” pe Karl May autorul, mi-a devenit imposibil să-i respect opera. Iar asta mă aduce la întrebarea de azi: în ce măsură putem face abstracție de autor când îi citim cărțile? Și pornind de la asta, mai putem lua în serios mesajul unei cărți atunci când cel care a scris-o manifestă, în viața reală, un comportament diametral opus celui pe care încearcă să îl cultive prin munca sa?În literatura românească, s-a creat un cult (nu dezbatem cât de justificat) pentru Eminescu. Toată lumea știe de ”luceafărul poeziei românești”, ”cel mai mare poet al țării”, ”om de geniu”. Sunt metafore care încă ne sunt servite pe bandă rulantă la școală, până în punctul în care nu ne mai îndoim de realitatea lor. În opoziție, despre ”Eminescu antisemitul” se vorbește puțin spre deloc. Poate pentru că este mai ușor să acceptăm jumătăți de adevăruri decât să încercăm să reconciliem, la nivel moral, importanța operei lăsate de autor cu aspectele mai controversate ale vieții sale.Revenind la zilele noastre, recent J.K. Rowling s-a aflat în centrul unui scandal de proporții după câteva postări problematice pe social media. Reacțiile nu au întârziat să apară, de la fani revoltați la vechi colaboratori care se detașează de autoare. Și aici, asistăm la o contradicție între carte și autor. Cea care a creat un univers magic dominat de diversitate, în care orice om ar putea să se proiecteze, se opune, în viața reală, tocmai acestei diversități. Îi face asta mesajul din cărți mai puțin valid? Realist vorbind, toți autorii sunt oameni și astfel supuși greșelii. Dacă scotocim suficient de adânc în biografia fiecărui scriitor, vom găsi aspecte controversate, scandaluri, mesaje contradictorii, schimbări de viziune. În plus, merită notat că mulți dintre cei mai faimoși autori au fost, în viața reală, personaje problematice. Cu excentricități, vicii, viziuni nu neapărat populare. Sunt trăsături ce le-au atras mai degrabă simpatia decât critica. Consensul este că trebuie să fii un om diferit pentru a scrie ceva nou și incitant. Problema apare în momentul în care cineva susține pe hârtie un set de valori în timp ce în viața reală se revoltă împotriva acestora. Ce se întâmplă cu noi, ca cititori în acest context? Pe cine mai susținem de fapt? Cumpărăm și promovăm o carte pentru că simpatizăm cu mesajul transmis, chiar daca prin asta popularizăm și susținem financiar un om cu care nu rezonăm? Sau ardem cartea, ne revoltăm împotriva autorului și riscăm astfel să aruncăm în uitare cărți cu potențial? Este o întrebare la care noi nu avem răspuns. Încă îl căutăm. Dar suntem curioși să vă aflăm opiniile. :)

De ce (mai) citim? În trecut, se vorbea despre nevoia de lectură ca un sinonim la nevoia de educație. Citești, deci înveți. Nenegociabil. O afirmație validă, în contextul în care cărțile reprezentau singura sursă de informare cât de cât legitimă. Cărțile ofereau garanția filtrului. Un om s-a chinuit să scrie asta. De ce și-ar pierde timpul scriind

Petre Țuțea 120 0720793798 diana@inkpublishinghouse.ro